Petru Lascau: Ne trezim sau murim?

Petru Lascau: Ne trezim sau murim?

Anul acesta de Rusalii, am participat la întâlnirea “Măslinului” de la Hidişelul de Dobreşti, organizată de Silviu Cuc în satul său de baştină. Inima acestei întruniri a fost ca de obicei, Nuţu Caba de la Oradea. Îmi doream de multă vreme să particip la întâlnirile de rugăciune ale “Rugului Aprins” şi “Măslinului”. Aveam ocazia să fiu prezent la Highişel în mijlocul a peste 2000 participanţi în cortul instalat la marginea satului. Adunarea aceea va rămâne unul din momentele minunate ale vieţii mele. De la cântările cântate cu lacrimi, până la rugăciunile fierbinţi, totul amintea de zilele de odinioară când m-am întors la Dumnezeu. Am venit de acolo cu dorinţa fierbinte să văd o trezire măreaţă între cei din neamul meu. Vestea că fratele Iosif Ţon se alătură mişcării “Străjerii” mi-a atras atenţia supra acestei lucrări pe care Domnul o face între fraţii noştri din România.

Ca oricare altă trezire spirituală din istorie, şi aceasta are şi va avea contestatarii ei. Pentru că de fiecare dată când Duhul Sfânt începe o mişcare în mijlocul unei biserici, oamenii vor reacţiona în trei feluri distincte. În primul rând vor fi oameni plini de entuziasm care vor îmbrăţişa mişcarea şi se vor lăsa duşi de valul ei. A doua categorie de oameni va îndura trezirea, sau o vor tolera cu atitudinea: “Nu-mi place, dar n-am ce face. Doar n-o să mă fac de râs. O să treacă şi valul ăsta”. A treia reacţie va fi o împotrivire pe faţă, făcând comentarii asupra ‘produselor secundare’ ale trezirii, cum ar fi dezordinea, căzutul pe jos (în faţă sau pe spate), tremuratul (de aici ne-au spus ‘tremurici’ nouă penticostalilor), întreaga aceea panoplie de reacţii umane la prezenţa lui Dumnezeu. Reacţia este de fapt împotriva trezirii Duhului, dar pentru că oamenii nu au curajul unei opoziţii pe faţă, comentează asupra reacţiilor oamenilor cercetaţi de Duhul lui Dumnezeu.

Duhul lui Dumnezeu vrea să preia conducerea bisericii şi El nu este obligat să ne dea explicaţii asupra ceea ce face El. Nu este biserica noastră ci a Lui. Ar trebui să ascultăm de El şi să cooperăm cu lucarea Lui. Din păcate, cu cât firea pământească e mai multă în biserică, cu atât controlul nostru e mai mare. Când lăsăm însă libertate Duhului o primă consecinţă este că nu mai avem control asupra evenimentului.

Când Duhul lui Dumnezeu cercetează biserica, unii strigă, alţii plâng, alţii sar în sus de bucurie, cad pe jos, şi lista ar putea continua… Nu toţi o fac cu sinceritate, ci sunt şi destui imitatori. Cert este că aceste reacţii emoţioanle care însoţesc o trezire spirituală, scapă de sub controlul organizatorilor. O trezire nu mai poate fi gestionată în cuminţenia programelor noastre. Pierdem solemnitatea şi sobrietatea întâlnirii. Pierdem controlul timpului.

Fiecare din noi nu vrem să arătăm ciudaţi, bizari, neobişnuiţi. Ne temem ca Dumnezeu să preia controlul asupra vieţilor noastre ca nu cumva să ne pierdem buna imagine înaintea oamenilor. Rădăcina acestei griji pentru părerile altora este frica de oameni.

Când Dumnezeu lucrează în vieţile oamenilor scopul Lui este ca să producă roade. Din păcate noi ne oprim la frunzele care deranjează. De aceea trezirile spirituale erau numite ‘messy revivals’ (Eng. ‘messy’ – dezordonat, încurcat, zăpăcit) tocmai pentru reacţiile diferite şi fără control ale oamenilor la prezenţa lui Dumnezeu. A lua o atitudine drastică împotriva acestor manifestări catalogându-le în toate felurile, dispreţuind oamenii care le fac, este o mare eroare care se pare că se repetă la fiecare trezire.

Deşi pilda Domnului este spusă cu un alt scop, mă voi folosi de ea pentru a ilustra această eroare pe care văd că o fac din nou fraţii noştri faţă în faţă cu trezirea străjerilor. Grâul şi neghina trebuie să convieţuiască pânâ la sfârşit, spunea Domnul, ca nu cumva smulgând neghina să vătămăm grâul. Preocuparea cu buruienile periferice unei treziri, aduce daune grâului. Condamnăm lucrarea lui Dumnezeu din pricina lucrurilor bizare pe care le fac oamenii din firea lor atunci când Dumnezeu se atinge de ei. De ce nu învăţăm oare că fiecare om îşi trăieşte fericirea şi bucuria diferit? De ce vrem să impunem standarde de cuminţenie şi sobrietate? Vrem să fim solemni? (Prietenul meu Nicu Butoi spunea că solemn vine de la anglezescul ‘so’ şi de la românescul ‘lemn’). Fiecare din noi reacţionăm diferit funcţie şi de maturitatea noastră emoţională nu doar de cea intelectuală.

În trezirile de la începutul anilor 1800, în Cane Ridge din statul Kentucky, întâlnirile de trezire erau organizare printr-o cooperare între prezbiterieni, baptişti şi metodişti. Când Duhul Sfânt a coborât peste adunarea laolaltă a acestor trei denominaţii, comportamentul şi manifestările oamenilor au fost atât de bizare că ceea ce vedem acum pe micile noastre ecrane la întâlnirile celor mai zvăpăiaţi carismatici par spectacole decente. Cei mai critici la toate aceste manifestări au fost prezbiterienii, care au încercat din răsputeri să potolească acele manifestări. Baptiştii au fost un pic mai toleranţi, pe când metodiştii au primit cu bucurie toate lucrurile. Ştiţi ce s-a întâmplat după ce trezirea a încetat? Meodiştii au crescut foarte mult. Baptiştii au crescut dar mai puţin, iar prezbiterienii au dat foarte rău înapoi.

La încheierea acestui material vreau să afirm două lucruri care nu sunt destinate să supere, ci să trezească. În primul rând o chestiune istorică şi apoi un exemplu din viaţa mea şi a familiei mele.
Mişcarea penticostală din România a început în familia unui baptist, Gheorghe Bradin. Acesta s-a desprins cu greu din denominaţia sa, ba chiar s-a reîntors între fraţii baptişti pentru un timp. Lucrul acesta s-a petrecut la începutul anilor 1920′ odată cu începerea trezirii spirituale în sânul Bisericii Ortodoxe – Oastea Domnului. Trebuie să recunoaştem adevărul că nici baptiştii şi nici ortodocşii români nu au cunoscut ‘vremea cercetării’ Duhului Sfânt. N-au primit trezirea, au luptat împotriva ‘harismelor’, i-au exclus din bisericile lor pe cei ce îmbrăţişau lucrarea Duhului. Aşa s-a format Biserica penticostală.

Mai în domeniul personal, ca o ilustraţie la cele de mai sus, pot afirma că în anii 1968-70, Duhul lui Dumnezeu a început să cerceteze o serie de familii baptiste de pe valea Crişului Alb, dintre care făcea parte şi familia noastră. Tatăl meu, responsabilul Bisericii Baptiste din satul Roşia, judeţul Arad, a experimentat umplerea cu Duhul Sfânt şi a trăit experienţe deosebite cu Dumnezeu. O biserică întreagă a fost mişcată de această experienţă şi ar fi cunoscut o trezire semnificativă, dacă n-ar fi intervenit pastorul de sector. Nu-i dau numele din două motive: am reconciliat personal cu el, m-a invitat să predic în biserica sa şi apoi, am un respect deosebit pentru el şi munca sa din acea zonă de ţară. Familia noastră a fost dată afară în plin serviciu din biserica baptistă.. Era şi normal să devenim penticostali.
Ştiu că nu este comod ca fraţii baptişti să privească înapoi spre acele vremuri, dar istoria este ca să învăţăm din ea, altfel o repetăm. Iată că Dumnezeu dă o nouă şansă Bisericii Baptiste, prin mişcarea de la Zalău, prin mişcarea Străjerii. Cum vor reacţiona fraţii noştrii? Ca în trecut? Ştiţi bine ce s-a întîmplat. Biserica penticostală a crescut semnificativ întrecând pe cea baptistă cu mult, cu toate că este mult mai tânără ca existenţă.

Am o admiraţie deosebită pentru fratele Iosif Ţon, care cred eu, înţelege ceea ce face Dumnezeu acum în ţara noastră şi vrea să fie părtaş acestei lucrări. Am lucrat cu el la Societatea Misionară Română din Wheaton Illinois, timp de 10 ani. Îi cunosc aspiraţiile şi visele pentru o trezire autentică în România. Ştiu că n-a crezut niciodată că darurile Duhului Sfânt au murit odată cu apostolii. Îmi spunea de atâtea ori că penticostalii trebuie duşi la Biblie, iar baptiştii la Duhul Sfânt. Îi admir curajul şi sunt alături de el în lucrarea aceasta.

Sursa: www.lascaupetru.wordpress.com